Articles available only in Romanian language
Select your language
Select your language
Notă: acest articol l-am trimis inițial spre publicare pe Contributors.ro , însă a fost refuzat ca fiind „nepublicabil pe Contributors.ro”. Probabil că au dreptate.
Clic aici pentru o versiune .pdf optimizată pentru tipărire
Demult de tot, într-o epocă sumbră, se făcea că la un I.C.R.A.L. era o echipă de electricieni. Treaba lor era destul de lejeră, în general reparații și renovări pe la casele naționalizate ale oamenilor.
Fiecare dintre membrii acelei echipe de electricieni avea în dotarea proprie un set minimal de scule: o șurubelniță, un cuțitaș pentru dezizolat cabluri, ceva bandă izolatoare și, nu în ultimul rând, un clește patent cu mânere izolate – mai pe scurt, un patent.
Patentul ăsta putea fi procurat cam din singurul loc unde se găseau astfel de scule, adică de la Ferometal, iar alegerea era, în general, simplă: exista un singur model, fabricat undeva prin România. Sau poate două modele – unul mai mare și unul mai mic – dar oricum, detaliu neimportant.
Indiferent de exemplarul nimerit, patentul era, invariabil, un clește prost: fălcile abia de i se închideau, căpăta rapid un joc mare în zona de pivotare, dacă se tăia cu el o sârmă de fier mai groasă mai întâi se sficuia tăișul patentului și abia după aia se rupea – eventual – sârma, iar după o vreme mânerele izolatoare fie cădeau de la sine în momentele cele mai nepotrivite, fie se crăpau așa pe lungime lăsând încet-încet să iasă metalul la iveală, deschizând astfel calea unei potențiale curentări.
Într-o bună zi, unul dintre colegii acelei echipe a reușit cumva să își procure, prin intermediul unei „pile” aflate într-un loc prielnic, un patent chinezesc – adică fabricat în R. P. Chineză. Omul se fălea cu el la toată lumea, în scurt timp i s-a dus vestea, iar obiectul în sine a devenit un punct de atracție.
Din când în când, în perioada recentă, mai răsare câte o știre despre un vas petrolier care a fost „atacat” sau „lovit”, cel mai probabil, cu un tip oarecare de artilerie pământeană – aeriană, maritimă, sau ce altceva s-o mai fi inventat.
Cert este că nimeni nu pare să se alarmeze despre faptul în sine: cum dracu’ să fie atacat, în mod deliberat – că în general așa rezultă din știrile prezentate – un vas petrolier care, printr-o posibilă avarie, are potențialul de a distruge un areal ecologic imens ?
Ba că de fapt nu se știe exact de ce sau de către cine, ba că era sub embargoul impus de nu-știu-cine, ba că era vas fantomă al nu-știu-cui, eventual sub pavilionul altcuiva în raport cu acel nu-știu-cui. Admițând că ar fi așa – și ? Asta înseamnă că fantoma aia era de un alb imaculat, spălată cu detergent și deci gata, poa’ să fie trimisă la fiare vechi pe fundul mării ? Ce să mai zic de marinarii de pe acele vase civile, care – întâmplător – sunt oameni.
Unele dintre loviturile astea au loc destul de departe de noi, undeva prin zona Golfului Persic, eventual a Golfului Oman și respectiv Marea Arabiei. E acolo la ăia, nu ne freacă, trăiască concediul (nostru). Altele însă, sunt, totuși, mai aproape. Ba, chiar foarte aproape – din perspectivă planetară.
Din ce înțeleg – vag, de altfel – fantomele astea apropiate aparțin cumva Rusiei, iar cei care le vânează sunt cumva din Ucraina; invers pare a fi mai greu, ucrainienii neavând flote petroliere – asta dacă am dedus corect.
Iar dacă am dedus corect – și dacă știrile sunt reale, că asta nu mai este deloc sigur – cum pot fi ăia (sau cineva, generic vorbind) atât de cretini încât să atace un vas petrolier, potențial plin, în secolul XXI ? Mai cu seamă că – cel puțin în cazul ăstora de mai aproape – cei care atentează la mediul marin au ei înșiși litoral la aceeași mare.
Asta pe de o parte, adică aberația ca idee. Pe de altă parte – liniște. Nimeni nu scoate în evidență, sau măcar să comenteze – că să și acuze, este deja prea mult pentru intelectul politicienilor moderni – faptul în sine: criminalitatea asupra mediului, idioțenia acțiunilor, imbecilitatea creierelor celor implicați.
Cel mai probabil, scoaterea în evidență a cretinismului unora nu convine altora. Neclar, de altfel, cui nu convine. Occidentului ? Prea vag. Cui, mai exact ?
Sau, poate că nu mai gândește nimeni. Destul de plauzibil.
Transcriu aici un fragment de descriere a spațiului înconjurător din perspectiva locului unde s-a întâmplat să mă aflu acum mai mult de treizeci de ani, într-o vreme când comunicarea printr-o scrisoare încă dura câteva zile, iar compunerea unui text de 2-3 pagini scris cât mai compact putea cere un efort considerabil.
Chiar dacă astăzi nu mă mai aflu în același loc, mare parte din gândurile mele exprimate atunci îmi apar acum ca fiind încă ciudat de actuale în raport cu evenimentele globale, acesta fiind și motivul pentru care public acest text aici.
În privința scrisului efectiv, la acea vreme făcusem totuși un mic pas înainte: aveam deja la dispoziție calculatorul propriu și imprimanta matricială folosită pentru listingurile mele de cod, astfel încât atunci am scăpat de scrisul de mână al scrisorii, iar acum a fost mai simplu să transcriu textul acesteia de pe floppy discul original cu textul încă intact :)
Notă: în principiu, textul reprodus aici este neschimbat în raport cu textul original al scrisorii, cu excepția faptului că la vremea lui l-am scris fără diacritice, tehnologia de atunci fiind drastic limitată la doar câteva limbi „vestice”. Astfel, adăugarea diacriticelor și utilizarea ghilimelelor corecte în raport cu limba română reprezintă practic singura diferență. A, plus anonimizarea unui nume și omiterea a vreo trei scurte paragrafe pur personale.
(16.02.’94 Isernia, Italia)
...
Scriu asta într‑un moment de inspirație, altfel trece momentu’ și cine știe când mai am chef.
Îmi aduc aminte ce spunea M... cum că americanii (poporu’) sunt dresați. Nu pot face o comparație obiectivă cu alte lumi; dar și aici situația e trist de asemănătoare. Eu m‑am prins de asta de‑abia după ce am fost păcălit la rândul meu împreună cu mulțimea, într‑o chestie minoră.
Cam (tot) pe vremea războiului din Bosnia de pe la începutul anilor ’90, când se mai nimerea să urmăresc știri mai mult sau mai puțin manipulate, m-a frapat o diferențiere stridentă și aparent arbitrară cu privire la victimele militare și civile, atunci când ni se prezintă o acțiune armată cu urmări fatale: evenimentele ne sunt prezentate în mod dramatic doar dacă printre victime se întâmplă să fie și civili. De atunci, chestia asta am observat-o repetată constant, enervant și de-a dreptul suspect în multiple alte ocazii – nu mai zic de perioada actuală scrierii acestor rânduri. Și asta la nivel internațional, nu doar regional.
S-a bombardat nu-știu-unde un obiectiv militar: asta e. Posibil ca acțiunea să fi fost justificată (din perspectiva „binelui”), sau posibil ca acțiunea să fi fost răzbunătoare (din perspectiva „răului”). O fi murit careva cu acea ocazie ? Tot ce se poate, dar nu asta era ideea în știrea prezentată. Obiectivul respectiv era – ni se spune – prins în vizor, fapt consumat, altă întrebare !
S-a bombardat nu-știu-unde un ansamblu de locuințe civile sau ceva similar: dacă din nefericire se întâmplă să se fi soldat cu victime, tragedie maximă. Știri peste știri, comentarii, dezbateri, acuze, lamentări, diplomații cutremurate.
Înțeleg tragedia celor aflați în situația din urmă, da’ cu militarii cum rămâne ? Ăia nu erau și ei tot oameni ca și ceilalți, precum cei civili adică ? Că dintre victime n-or fi fost toți lideri demonici care – ni se inoculează – își meritau soarta, ba chiar ăia care sunt – dacă sunt ! – astfel identificați, de obicei se află într-un raport minoritar.
În situația celor dintâi, soldată cu victime fatale, poate or fi fost și unii cu familii, soți, tați, fii – dar nu asta neapărat, ci pur și simplu oameni aflați conjunctural la arme și care s-au nimerit să se afle într-un loc considerat de alții drept țintă.
Mai pe scurt:
Erau (doar) militari ? Dă-i dracu’.
Erau (și) civili ? Catastrofă umană !
Diferența ? Practic, niște țoale. La momentul evenimentului, dacă o victimă se nimerea să fi purtat un tricou și niște blugi, ajungea la știri, în schimb dacă aceeași victimă se nimerea să fi purtat un veșmânt militar, ajungea o statistică. Sigur că sunt situații și situații, da’ parcă totuși...
Revine în curând paștele. Ce-or sărbători ăia care propagă acest tip de mentalitate ? Că acum vreo 2000 de ani cineva s-a străduit să învețe lumea altceva, și parcă paștele amintește în fiecare an despre o jertfă înfăptuită pentru ca oamenii să ajungă să gândească și să se comporte altfel.
Acum vreo 21 de ani, Academia Română a reușit, după oarece chinuri de percepție, să precizeze în scris faptul că, în limba română, convenția oficială cu privire la forma ghilimelelor primare este de forma „99 jos” ... „99 sus”.
Astăzi, la distanța celor vreo 21 de ani, pe pagina de internet a Academiei Române, majoritatea perechii de închidere a ghilimelelor este, însă, la fel ca în limba germană, adică de forma „66 sus”.
Chiar și dacă ar fi fost doar așa, în general, și tot ar fi complet aiurea ca prezență pe paginile „... supremei instituții de cultură și știință a României ...”, dar anormalitatea asta a apărut inclusiv pe pagina care anunța o lansare de carte, și anume tocmai cartea care se vrea a fi de referință pentru limba română: Îndreptar ortografic, ortoepic, morfologic și de punctuație .
La data publicării prezentului articol, ghilimelele din titlul acelui anunț au fost deja corectate, chiar prompt aș zice, după o notificare din partea – deh – a mea, când le-am transmis ceva de genul – sper să nu vă deranjez, dar știți, în limba română, asta este altfel, detaliu precizat în anul 2003 în mod oficial chiar de către dumneavoastră în cazul în care habar n-aveați. Atâta că corectura (sic !) a fost efectuată doar în titlu, acolo find mai mare și mai vizibil; în rest, a rămas tot ca în limba germană, că acolo-i mai mic și nu se observă. Adicătelea, acolo poa’ să meargă și-așa.
De fapt, poate că așa devine chiar convenabil ca nu cumva să fie percepuți drept antioccidentali, tocmai acum, în perioada „... ascensiunii unor forțe politice antioccidentale, însoțită de spaimă, ...” (bau !), acesta fiind un „... moment dificil pentru România, ...”. Atât de dificil, încât deturnarea atenției cu bazaconii de genul celei cu scrierea corectă a limbii române ar fi – mai știi ? – de evitat.
Notă: citate scoase din context, da. Unul de-aici , iar altele de-aici .
La un moment dat prin luna octombrie 2021, în timpul valului de COVID-19 clasificat sau catalogat cu numărul 4, autoritățile din România au decretat că:
Art. 4 - (1) Se propune ca accesul la toate activitățile și evenimentele organizate în perioada de 30 de zile pentru care se propun măsurile din prezenta hotărâre, precum și accesul în cadrul centrelor comerciale, unităților de cazare, restaurantelor, cafenelelor sau altor unități de alimentație publică în care se pot consuma produse alimentare sau băuturi alcoolice sau nealcoolice comercializate, să fie permis doar persoanelor vaccinate sau trecute prin boală și care se află în perioada cuprinsă între a 15-a zi și a 180-a zi ulterioară confirmării infectării cu virusul SARS-CoV-2.”
sau că:
„Timp de 30 de zile, până în 25 noiembrie, accesul la toate activitățile și evenimentele organizate în România vor fi permise doar persoanelor vaccinate sau trecute prin boală, adică cele care dețin certificatul verde.”
sau că:
„Noile măsuri care intră în vigoare de luni, 25 octombrie, prevăd ca magazinele, restaurantele și mall-urile să fie deschise zilnic între orele 05.00 și 21.00 timp de 30 de zile, până pe 25 noiembrie.”
ș.a.m.d..
Unu la mână: deci, până pe 25 noiembrie. Așa scrie. Sau, în fine, așa scria.
Azi, adică la data publicării acestui articol, au trecut 2 (două) luni de la data de 25 noiembrie de când s-a încheiat perioada de 30 de zile începând cu 25 octombrie.
În jurisprudența Curții Constituționale a României (CCR ) se poate întâlni, uneori, sintagma din titlu (partea fără paranteze) – posibil cu mici variații relativ la momentul temporal și la acordul de gen gramatical, în funcție de context. Sintagma asta canalizează deciziile pe un făgaș extrem de îngust, care nu lasă loc de interpretări: deciziile CCR – oricare ar fi ele – se raportează strict la o ipoteză astfel cum a fost formulată.
Oare ce se întâmplă, însă, când acel astfel cum a fost formulat se întoarce împotriva unor părți din deciziile CCR înseși astfel cum sunt formulate ? Judecând după modul riguros și exhaustiv în care sunt redactate deciziile CCR (nu doar cele ale CCR, dar limitez aici discuția doar la acestea), cu un soi de perfecționism draconic al limbajului, perfecționism ce rezultă din necesitatea de a acoperi fără drept de apel (stilistic vorbind) toate ramificațiile posibile ale deducțiilor și argumentelor prezentate, pare complet neverosimilă chiar și o aluzie la o astfel de ipoteză.
Și totuși...
Notă 2025: la distanță de vreo patru ani de la data scrierii acestui articol (și fără nicio legătură cu acesta), transferurile bancare în sensul celor comentate aici s-au îmbunătățit în mod semnificativ, astfel încât de-acum acest articol și-a pierdut sensul existențial. Îl voi păstra totuși ca atare pentru referință, dar trebuie ținut cont de faptul că valoarea lui rămâne – cel mult – istorică :)
Prin unele filme artistice americane se întâmplă să apară situații în care personajul cel bun este nevoit să transfere niște bani către personajul cel rău, prin metode electronice de transfer între două conturi bancare. Tipic vorbind, personajul cel bun (să-i zicem A) stă în fața unui terminal – calculator sau ce-o fi – și tastează ceva coduri de el știute ce au ca rezultat virarea dintr-un cont într-altul a unei sume oarecare de bani; lângă A – sau posibil în spatele lui – se află personajul cel rău (să-i zicem B) care așteaptă nerăbdător, amenințător și direct interesat finalizarea transferului.
Cum ar fi dacă o astfel de acțiune ar avea loc între niște conturi ale unor bănci din România ?
Ascensorul – respectiv liftul – zilelor noastre constituie, pentru mine, o mare dezamăgire tehnică – și mă refer aici ad litteram la „zilele noastre”, adică la cele noi și din import, de transport de persoane, care apar pe ici și pe colo prin câte un business tower sau mall. E drept că, în general, lifturile astea arată onorabil și se mișcă în sus și în jos în liniște totală prin comparație cu uruiala motoarelor și clămpăneala lifturilor de la blocurile „vechi” – nimic de zis aici, dar dezamăgirea mea se referă la detaliul numit uși: ușile care mă lasă – sau nu – să intru sau să ies din lift.
Ușile astea au o ambiție cretină, și anume vor să se închidă neapărat, indiferent de circumstanțe, chiar și când liftul nu mai face nimic. Dacă ușa de afară este cu balama, încearcă să se închidă cu forță remarcabilă peste picioare, peste mâini, peste cățel, peste bagaje. Dacă ușile sunt de tip perechi glisante, perechea încearcă cu o insistență exasperantă să strivească orice se nimerește să fie la momentul respectiv pe traiectoria lor liniară, eventual separând membrii unei familii sau grup de prieteni care s‑au luat cu vorba și nu au apucat să se strecoare la timp printre ele.
Clic aici pentru o versiune .pdf optimizată pentru tipărire
Era mai pe la începutul anului o știre despre niște radiații ieșite din comun la Muzeul de Geologie. Ceva cu un nivel care depășea de nu-știu-câte ori o limită fixată la Cernobîl în urma accidentului din anul 1986 la centrala atomoelectrică. Indiferent ce ar fi putut însemna acel „fixat”, știrea era hotărâtă: situația de acolo se anunța a fi groasă. Agitația era provocată de câteva fosile și roci cu valori ale radioactivității descrise ca fiind deosebit de mari și care pe deasupra erau depozitate în condiții considerate neglijente.
Cei din media s-au inflamat, dar știrea s-a dezumflat repede: cineva greșise interpretarea separatorului zecimal, considerând punctul drept separator de mii. Nivelul radiațiilor era, de fapt, de vreo 1000 de ori mai mic – nu neapărat nesemnificativ, dar în tot cazul nu catastrofal.
Clic aici pentru o versiune .pdf optimizată pentru tipărire
Zice-se că Uniunii Europene (UE) îi pasă de limbile aflate în ograda proprie, adică cele vorbite pe teritoriile statelor membre.
Un exemplu la nimereală poate fi documentul Declarație comună a Consiliului Europei și a Comisiei Europene pentru marcarea celei de-a zecea aniversări a zilei europene a limbilor, 26 septembrie 2011 , care printre altele zice așa:
Respectul pentru diversitatea culturală și lingvistică și învățarea limbilor străine pentru toți reprezintă principii fundamentale ale Consiliului Europei și ale Uniunii Europene.
Cam de lemn și cu floricele, dar ideea pare clară.
Clic aici pentru o versiune .pdf optimizată pentru tipărire
În privința scrierii, modalitatea de implementare a tastaturilor virtuale oferite implicit pe tablete și telefoane mobile descurajează folosirea caracteristicilor naționale ale unor limbi europene și determină aplatizarea diversității culturale pe acest segment lingvistic. În plus, în unele cazuri – gen limba română – părți ale gramaticii și‑așa fragile ajung să fie ciuntite în mâinile tinerei generații chiar și în mod involuntar: corectitudinea a devenit un lucru prea complicat.
No comments
I did not activated the comments on any article and for the moment I'm not going to do that. If there is really something deserving to be commented, then the discussion forum may be successfully used.
(try posting in „Despre orice altceva” category, which means „Anything else”)