Ascensorul – respectiv liftul – zilelor noastre constituie, pentru mine, o mare dezamăgire tehnică – și mă refer aici ad litteram la „zilele noastre”, adică la cele noi și din import, de transport de persoane, care apar pe ici și pe colo prin câte un business tower sau mall. E drept că, în general, lifturile astea arată onorabil și se mișcă în sus și în jos în liniște totală prin comparație cu uruiala motoarelor și clămpăneala lifturilor de la blocurile „vechi” – nimic de zis aici, dar dezamăgirea mea se referă la detaliul numit uși: ușile care mă lasă – sau nu – să intru sau să ies din lift.

Ușile astea au o ambiție cretină, și anume vor să se închidă neapărat, indiferent de circumstanțe, chiar și când liftul nu mai face nimic. Dacă ușa de afară este cu balama, încearcă să se închidă cu forță remarcabilă peste picioare, peste mâini, peste cățel, peste bagaje. Dacă ușile sunt de tip perechi glisante, perechea încearcă cu o insistență exasperantă să strivească orice se nimerește să fie la momentul respectiv pe traiectoria lor liniară, eventual separând membrii unei familii sau grup de prieteni care s‑au luat cu vorba și nu au apucat să se strecoare la timp printre ele.

Sigur că, de foarte multe ori, aspectul ăsta nu contează: când există un singur pasager care trebuie să intre sau să iasă, sau când se nimeresc puțini oameni laolaltă și fiecare în felul lui reușește să se miște repede, sau când bagajul este nesemnificativ sau doar ceva lejer. Cu toate acestea, există și situația opusă: când cineva cară niște bagaje voluminoase și eventual și grele, sau când trebuie manevrat un cărucior pentru copii, sau când trebuie transportată o mobilă oarecare.

Din perspectiva mea, în decursul timpului am folosit diverse metodele de contracarare a acestei ambiții; de exemplu, un stingător de incendiu rezemat cumva în dreptul ușilor, suficient cât să le blocheze – numai că nu întotdeauna există așa ceva la îndemână, respectiv dacă stingătorul se află ceva mai departe de lift, până ajung să îl iau de acolo ușile apucă să se închidă și posibil ca liftul să plece deja mai departe cu tot ce a mai rămas de luat din el; sau (când s-a întâmplat să fie la îndemână), pusă trusa de scule în dreptul ușilor, în speranța că este suficient de grea cât să reușească să le țină piept; sau (cum am dibuit în vreo două cazuri), lipit repede un scotch opac (din hârtie sau din bandă izolatoare) peste gaura senzorului de detectare a trecerii picioarelor; sau, pur și simplu pus picorul și respectiv pantoful între ușile care tocmai încearcă să se închidă, știind că există totuși un mecanism de siguranță care le va deschide la loc în mod automat și că în mod sigur nu va permite liftului să facă vreo mișcare fără închiderea lor completă (măcar atâta lucru). Se strică astfel mecanismul ușilor ? N‑are decât.

Nu înțeleg totuși cum de pot fi atât de imbecili cei care le programează. Sau cum pot fi atât de imbecili cei care le proiectează, fără să aibă în vedere posibilitatea simplă și clară ca ușile să se închidă doar la comandă și nu de la sine.

Prin secolul al XX-lea au existat niște lifturi românești, adică fabricate în R.S. România și presupun că la I.F.M.A., cu perechi de uși glisante, montate pe la unele hoteluri. Erau considerate – zic eu – așa, mai de lux, judecând prin prisma locului în care erau amplasate și a câtorva dotări auxiliare – cum ar fi niște banale cifre luminoase pentru indicarea etajelor la care se află cabina la un moment dat, asta fiind o caracteristică ieșită din comun pentru mentalitatea vremii.

Lăsând la o parte că mai mult se stricau decât mergeau, conceptual vorbind aveau o trăsătură formidabilă: când liftul nu mai făcea nimic, ușile rămâneau deschise. Sau, dacă liftul avea podea din aia care „simte” greutatea unui om și care astfel informează sistemul că liftul este ocupat, ușile nu mai făceau nimic de capul lor cât timp mai era cineva sau ceva (greu) înăuntru. Nu știu dacă Kone sau Ottis sau Schindler sau Thyssen Krupp sau care or mai fi au aflat de chestia asta, dar în România chiar s‑au inventat lifturile care țin ușile deschise – și asta cu cel puțin vreo 50 de ani în urmă.

În contextul pandemic de la momentul scrierii acestor rânduri, imbecilitatea acestor producători a devenit de‑a dreptul periculoasă: în loc ca, pe timpul inactivității, cabina liftului să se mai aerisească și ea cât de cât, ușile alea au grijă să țină acolo captivă respirația tuturor pasagerilor perindați.

Acum că lifturile românești dorit a fi performante au ajuns mai degrabă o amintire, iar bunul român – patriot, nu‑i așa – a demolat și turnul de testare al I.F.M.A. pentru a face loc acolo la ceva care aproape sigur va purta apelativul „de lux” în denumire, îmi mai rămân scările. Și asta o zic tot ad litteram, pentru că s‑a întâmplat de câteva ori ca, decât să mă chinuie niște uși de tablă când am avut de urcat sau de coborât niște bagaje mai mari (dar totuși portabile), pentru 2-3-4 etaje să prefer scările. Măcar pe astea nu le‑au făcut să se plieze automat când nu sunt folosite – sau cel puțin nu încă.