Acum vreo 21 de ani, Academia Română a reușit, după oarece chinuri de percepție, să precizeze în scris faptul că, în limba română, convenția oficială cu privire la forma ghilimelelor primare este de forma „99 jos” ... „99 sus”.

Astăzi, la distanța celor vreo 21 de ani, pe pagina de internet a Academiei Române, majoritatea perechii de închidere a ghilimelelor este, însă, la fel ca în limba germană, adică de forma „66 sus”.

Chiar și dacă ar fi fost doar așa, în general, și tot ar fi complet aiurea ca prezență pe paginile „... supremei instituții de cultură și știință a României ...”, dar anormalitatea asta a apărut inclusiv pe pagina care anunța o lansare de carte, și anume tocmai cartea care se vrea a fi de referință pentru limba română: Îndreptar ortografic, ortoepic, morfologic și de punctuație.

La data publicării prezentului articol, ghilimelele din titlul acelui anunț au fost deja corectate, chiar prompt aș zice, după o notificare din partea – deh – a mea, când le-am transmis ceva de genul – sper să nu vă deranjez, dar știți, în limba română, asta este altfel, detaliu precizat în anul 2003 în mod oficial chiar de către dumneavoastră în cazul în care habar n-aveați. Atâta că corectura (sic !) a fost efectuată doar în titlu, acolo find mai mare și mai vizibil; în rest, a rămas tot ca în limba germană, că acolo-i mai mic și nu se observă. Adicătelea, acolo poa’ să meargă și-așa.

De fapt, poate că așa devine chiar convenabil ca nu cumva să fie percepuți drept antioccidentali, tocmai acum, în perioada „... ascensiunii unor forțe politice antioccidentale, însoțită de spaimă, ...” (bau !), acesta fiind un „... moment dificil pentru România, ...”. Atât de dificil, încât deturnarea atenției cu bazaconii de genul celei cu scrierea corectă a limbii române ar fi – mai știi ? – de evitat.

Notă: citate scoase din context, da. Unul de-aici, iar altele de-aici.

La un moment dat prin luna octombrie 2021, în timpul valului de COVID-19 clasificat sau catalogat cu numărul 4, autoritățile din România au decretat că:

Art. 4 - (1) Se propune ca accesul la toate activitățile și evenimentele organizate în perioada de 30 de zile pentru care se propun măsurile din prezenta hotărâre, precum și accesul în cadrul centrelor comerciale, unităților de cazare, restaurantelor, cafenelelor sau altor unități de alimentație publică în care se pot consuma produse alimentare sau băuturi alcoolice sau nealcoolice comercializate, să fie permis doar persoanelor vaccinate sau trecute prin boală și care se află în perioada cuprinsă între a 15-a zi și a 180-a zi ulterioară confirmării infectării cu virusul SARS-CoV-2.”

sau că:

„Timp de 30 de zile, până în 25 noiembrie, accesul la toate activitățile și evenimentele organizate în România vor fi permise doar persoanelor vaccinate sau trecute prin boală, adică cele care dețin certificatul verde.”

sau că:

„Noile măsuri care intră în vigoare de luni, 25 octombrie, prevăd ca magazinele, restaurantele și mall-urile să fie deschise zilnic între orele 05.00 și 21.00 timp de 30 de zile, până pe 25 noiembrie.”

ș.a.m.d..

Unu la mână: deci, până pe 25 noiembrie. Așa scrie. Sau, în fine, așa scria.

Azi, adică la data publicării acestui articol, au trecut 2 (două) luni de la data de 25 noiembrie de când s-a încheiat perioada de 30 de zile începând cu 25 octombrie.

Azi, accesul în cadrul centrelor comerciale (mall-uri, antreul Cora, antreul Auchan, brico-nu-știu-cum etc.) este în continuare permis doar prin prezentarea unui cod QR de pe un certificat „verde” (nu știu de unde îi zic ei „verde”, pentru că documentul – cel puțin cel de tip .pdf – arată predominant alb-negru, cu câteva mici chestii galbene și albastre). Cum era cu „noile măsuri” care se instituie „timp de 30 de zile, până pe 25 noiembrie” ? Nu a fost nicidecum vorba că „cât timp sunt cazuri multe” sau „cât timp este nevoie” sau „până la paștele cailor”, ci au spus explicit timp de 30 de zile. Azi, magazinele tot se închid pe timpul nopții, doar că începând cu ora 22:00 în loc de ora 21:00. S‑au îndurat să dea o oră de la ei: probabil că pentru asta s‑or aștepta să le fim și recunoscători.

Suspectez că din cadrul ilustrelor autorități nu și-a pus nimeni problema că micile afaceri de cartier – buticuri – or fi luat de bună chestia cu 30 de zile, dar în final și-au luat-o în mână. Pentru că în loc ca unul ca mine să le susțină afacerea cumpărând o pâine, o apă sau poate o bere la – să zicem – ora 23:47, trebuie avut grijă ca toate cumpărăturile să fie făcute din timp la grămadă și în aglomerație de la un „complex comercial” sau, în cel mai rău caz, de la o benzinărie, crescând astfel încasările marilor retaileri externi în detrimentul micilor comercianți autohtoni.

Doi la mână: bun, să zicem că îmi propun să mă vaccinez. Fie că așa ar vrea ei, fie că așa aș vrea eu.

Problema este că degeaba îmi propun eu așa ceva, pentru că nu am cu ce: deocamdată nu există un vaccin pentru COVID-19 – sau cel puțin nu asta este acel ceva care azi poartă această titulatură.

Vorbim limba română. Citez din DEX ’09, la definiția termenului vaccin, definiție transcrisă online pe saitul web www.dexonline.ro:

VACCÍN, vaccinuri, s. n. 1. Produs biologic preparat din germeni patogeni sau din secreții microbiene, care se administrează prin injecții sau pe cale bucală unui om ori unui animal în scop preventiv (pentru a căpăta imunitate împotriva bolilor infecțioase) sau curativ. 2. Administrare a unui vaccin (1); vaccinare. 3. (Concr.) Urmă, semn, cicatrice rămasă pe corp în urma administrării unui vaccin (1). – Din fr. vaccin, lat. vaccinus. Cf. it. vaccino.

Astfel, conform limbii române, injecția care este oferită – oficial vorbind – pe post de „vaccin”, nu este nimic din toate astea – tot oficial vorbind.

În primul rând, este de notorietate faptul că ceea ce se livrează în prezent pe post de „vaccin” pentru COVID-19 nu este „preparat din germeni patogeni sau din secreții microbiene”. Prin urmare, conform limbii române, injecția respectivă nu este un vaccin, pentru că nu se încadrează în definiția preparatului.

În al doilea rând, este de-acum spus și clar și răspicat și este și dovedit că ceea ce se livrează în prezent pe post de „vaccin” pentru COVID-19 nu ferește pe nimeni de îmbolnăvire în termeni absoluți – adică nu oferă imunitate. Prin urmare, conform limbii române, injecția respectivă nu este un vaccin, pentru că cel care se injectează cu așa ceva nu capătă „imunitate împotriva bolilor infecțioase”.

În al treilea rând, ceea ce se livrează în prezent pe post de „vaccin” pentru COVID-19 nu are nici rol curativ sau, cum s-ar spune mai popular, tămăduitor. Prin urmare, conform limbii române, injecția respectivă nu este un vaccin, pentru că nu „lecuiește, vindecă” în cazurile și la momentul îmbolnăvirii efective, acesta fiind un scop sau un aspect despre care nu am auzit să fi fost pus în discuție sub această formă.

Toate astea sunt conform DEX – un reper lingvistic girat de Academia Română.

Așadar, numai vrăjeală. Vrăjeală că 30 de zile, care de fapt de-acum se apropie de 100. Vrăjeală că „vaccin”, care conform definiției ia-l de unde nu-i.

În jurisprudența Curții Constituționale a României (CCR) se poate întâlni, uneori, sintagma din titlu (partea fără paranteze) – posibil cu mici variații relativ la momentul temporal și la acordul de gen gramatical, în funcție de context. Sintagma asta canalizează deciziile pe un făgaș extrem de îngust, care nu lasă loc de interpretări: deciziile CCR – oricare ar fi ele – se raportează strict la o ipoteză astfel cum a fost formulată.

Oare ce se întâmplă, însă, când acel astfel cum a fost formulat se întoarce împotriva unor părți din deciziile CCR înseși astfel cum sunt formulate ? Judecând după modul riguros și exhaustiv în care sunt redactate deciziile CCR (nu doar cele ale CCR, dar limitez aici discuția doar la acestea), cu un soi de perfecționism draconic al limbajului, perfecționism ce rezultă din necesitatea de a acoperi fără drept de apel (stilistic vorbind) toate ramificațiile posibile ale deducțiilor și argumentelor prezentate, pare complet neverosimilă chiar și o aluzie la o astfel de ipoteză.

Și totuși...

Un mic detaliu – de multe ori trecut cu vederea – care se cheamă limba română, cu susținerea academică a Dicționarului Explicativ al Limbii Române (DEX), are puterea de a zdruncina inimaginabilul. La fel ca în povestea cu ghilimelele sau cu virgula de sub ș și ț, când însăși Academia Română considera – pe vremuri – detaliile de acest fel ca fiind ceva de natura evidenței, lucruri în privința cărora nimeni de acolo nu le vedea niciun sens în a fi conștientizate și cu atât mai puțin să fie și documentate („Le știa ghilimele. Cum să fie altfel ?” sunt chiar cuvintele mele citate în articolul Căciuliță, Coif, Virguliță, publicat în numărul unu al revistei Decât o Revistă (DoR)), la fel și aici: termenul „legiuitor” (și atât) pare de natura evidenței la ce anume se referă, nu ?

Ei, iaca, eu zic că evidența asta nu este deloc evidentă în cadrul unor paragrafe din următoarele decizii astfel cum sunt formulate – iar de aici, consecințele sunt nebănuite (inclusiv niciunele):

• • Limba română și deciziile CCR

Ca o concluzie, nu înțeleg cum de în general CCR se poate prevala de acel astfel cum a fost formulat și să decidă strict în consecință (nimic greșit aici, de altfel), în timp ce deciziile înseși – acolo unde este aplicabil în sensul celor discutate aici – nu sunt guvernate, interpretate și supuse, la rândul lor, acelorași rigori, tot strict prin prisma aceluiași astfel cum a fost formulat.

Prin unele filme artistice americane se întâmplă să apară situații în care personajul cel bun este nevoit să transfere niște bani către personajul cel rău, prin metode electronice de transfer între două conturi bancare. Tipic vorbind, personajul cel bun (să-i zicem A) stă în fața unui terminal – calculator sau ce-o fi – și tastează ceva coduri de el știute ce au ca rezultat virarea dintr-un cont într-altul a unei sume oarecare de bani; lângă A – sau posibil în spatele lui – se află personajul cel rău (să-i zicem B) care așteaptă nerăbdător, amenințător și direct interesat finalizarea transferului.

Cum ar fi dacă o astfel de acțiune ar avea loc între niște conturi ale unor bănci din România ?

• Scenariul I – transfer între conturile aceleiași bănci:
• Nimic deosebit față de varianta derulată în filmele americane, cel puțin în situația în care cel din fața terminalului are token-ul sau respectiv e-token-ul la îndemână și îl poate și accesa.

• Scenariul II – transfer între conturile unor bănci diferite:
• – dialog probabil –
• ...
• personajul B: (nervos) Hai mai repede, ai transferat ?
• personajul A: (timorat) Da, uite aici ! (și îi arată starea tranzacției de la banca debitoare)
• B: (după ce verifică undeva) N-a ajuns nimic ! Vrei să mă păcălești, crezi că sunt vreun idiot ? (și îl amenință pe A și mai tare, eventual completând cu o înjurătură)
• A: (precipitat) Stai să-ți explic, ...
• B: (la limita răbdării) N-ai ce să-mi explici, trebuie să transferi banii acum, altfel ...
• A: (tot precipitat) ... probabil că banii or să ajungă mâine ...
• B: (perplex) Cum mâine ?!
• A. (ceva mai relaxat) Păi asta încercam să-ți explic: transferurile între băncile ăstora durează. Acum e după-amiază, așa că, cel mai probabil, banii or să ajungă la banca astalaltă abia mâine pe la prânz.
• ...
• (mai departe scenariul original se modifică și se adaptează conform noii realități)

*

Ce-o fi așa de complicat la băncile astea să facă un transfer între ele în timp real ? Când mă duc să cumpăr ceva de la alimentara și plata cumpărăturii o fac cu cardul, soldul din contul cardului se modifică (scade) instantaneu – și asta indiferent de oră, de sumă sau de banca terminalului și respectiv a cardului, prin urmare sistemul electronic interbancar funcționează practic non-stop și nu dă niciun semn de ezitare atunci când se pune problema să cheltuiesc. Nici ipoteza unui răgaz oferit pentru răzgândire nu „ține”, pentru că în cazul transferului în cadrul aceleiași bănci operațiunea nu lasă loc niciunei răzgândiri.

Mai degrabă (presupunere, ce-i drept) sistemul este suficient de prost făcut încât mecanismul super-electronic așteaptă resemnat ca a doua zi dimineața să vină la serviciu un nene sau o tanti care într-un final să zică „mda, fie” și să dea un clic dintr-un maus.

Ascensorul – respectiv liftul – zilelor noastre constituie, pentru mine, o mare dezamăgire tehnică – și mă refer aici ad litteram la „zilele noastre”, adică la cele noi și din import, de transport de persoane, care apar pe ici și pe colo prin câte un business tower sau mall. E drept că, în general, lifturile astea arată onorabil și se mișcă în sus și în jos în liniște totală prin comparație cu uruiala motoarelor și clămpăneala lifturilor de la blocurile „vechi” – nimic de zis aici, dar dezamăgirea mea se referă la detaliul numit uși: ușile care mă lasă – sau nu – să intru sau să ies din lift.

Ușile astea au o ambiție cretină, și anume vor să se închidă neapărat, indiferent de circumstanțe, chiar și când liftul nu mai face nimic. Dacă ușa de afară este cu balama, încearcă să se închidă cu forță remarcabilă peste picioare, peste mâini, peste cățel, peste bagaje. Dacă ușile sunt de tip perechi glisante, perechea încearcă cu o insistență exasperantă să strivească orice se nimerește să fie la momentul respectiv pe traiectoria lor liniară, eventual separând membrii unei familii sau grup de prieteni care s‑au luat cu vorba și nu au apucat să se strecoare la timp printre ele.

Sigur că, de foarte multe ori, aspectul ăsta nu contează: când există un singur pasager care trebuie să intre sau să iasă, sau când se nimeresc puțini oameni laolaltă și fiecare în felul lui reușește să se miște repede, sau când bagajul este nesemnificativ sau doar ceva lejer. Cu toate acestea, există și situația opusă: când cineva cară niște bagaje voluminoase și eventual și grele, sau când trebuie manevrat un cărucior pentru copii, sau când trebuie transportată o mobilă oarecare.

Din perspectiva mea, în decursul timpului am folosit diverse metodele de contracarare a acestei ambiții; de exemplu, un stingător de incendiu rezemat cumva în dreptul ușilor, suficient cât să le blocheze – numai că nu întotdeauna există așa ceva la îndemână, respectiv dacă stingătorul se află ceva mai departe de lift, până ajung să îl iau de acolo ușile apucă să se închidă și posibil ca liftul să plece deja mai departe cu tot ce a mai rămas de luat din el; sau (când s-a întâmplat să fie la îndemână), pusă trusa de scule în dreptul ușilor, în speranța că este suficient de grea cât să reușească să le țină piept; sau (cum am dibuit în vreo două cazuri), lipit repede un scotch opac (din hârtie sau din bandă izolatoare) peste gaura senzorului de detectare a trecerii picioarelor; sau, pur și simplu pus picorul și respectiv pantoful între ușile care tocmai încearcă să se închidă, știind că există totuși un mecanism de siguranță care le va deschide la loc în mod automat și că în mod sigur nu va permite liftului să facă vreo mișcare fără închiderea lor completă (măcar atâta lucru). Se strică astfel mecanismul ușilor ? N‑are decât.

Nu înțeleg totuși cum de pot fi atât de imbecili cei care le programează. Sau cum pot fi atât de imbecili cei care le proiectează, fără să aibă în vedere posibilitatea simplă și clară ca ușile să se închidă doar la comandă și nu de la sine.

Prin secolul al XX-lea au existat niște lifturi românești, adică fabricate în R.S. România și presupun că la I.F.M.A., cu perechi de uși glisante, montate pe la unele hoteluri. Erau considerate – zic eu – așa, mai de lux, judecând prin prisma locului în care erau amplasate și a câtorva dotări auxiliare – cum ar fi niște banale cifre luminoase pentru indicarea etajelor la care se află cabina la un moment dat, asta fiind o caracteristică ieșită din comun pentru mentalitatea vremii.

Lăsând la o parte că mai mult se stricau decât mergeau, conceptual vorbind aveau o trăsătură formidabilă: când liftul nu mai făcea nimic, ușile rămâneau deschise. Sau, dacă liftul avea podea din aia care „simte” greutatea unui om și care astfel informează sistemul că liftul este ocupat, ușile nu mai făceau nimic de capul lor cât timp mai era cineva sau ceva (greu) înăuntru. Nu știu dacă Kone sau Ottis sau Schindler sau Thyssen Krupp sau care or mai fi au aflat de chestia asta, dar în România chiar s‑au inventat lifturile care țin ușile deschise – și asta cu cel puțin vreo 50 de ani în urmă.

În contextul pandemic de la momentul scrierii acestor rânduri, imbecilitatea acestor producători a devenit de‑a dreptul periculoasă: în loc ca, pe timpul inactivității, cabina liftului să se mai aerisească și ea cât de cât, ușile alea au grijă să țină acolo captivă respirația tuturor pasagerilor perindați.

Acum că lifturile românești dorit a fi performante au ajuns mai degrabă o amintire, iar bunul român – patriot, nu‑i așa – a demolat și turnul de testare al I.F.M.A. pentru a face loc acolo la ceva care aproape sigur va purta apelativul „de lux” în denumire, îmi mai rămân scările. Și asta o zic tot ad litteram, pentru că s‑a întâmplat de câteva ori ca, decât să mă chinuie niște uși de tablă când am avut de urcat sau de coborât niște bagaje mai mari (dar totuși portabile), pentru 2-3-4 etaje să prefer scările. Măcar pe astea nu le‑au făcut să se plieze automat când nu sunt folosite – sau cel puțin nu încă.